Talentul de a le știi pe toate

Demonstrăm în fiecare zi că suntem foarte talentați în ceea ce privește datul cu părerea. Suntem profesori, mecanici, lingviști, economiști, dar ales medici. Fără nici un pic de școală în domeniu ne dăm cu părerea, cunoaștem fel de fel de tratamente și știm să punem etichete medicilor: „habar nu au”. Mi-e foarte greu să cred că în anii de școală, nu puțini la număr, medicii n-au învățat. Nu deageaba pentru orice trebuie, școală, studiu, pregătire, desigur și experiență. În ultima perioadă am ajuns destul de des pe la fel de fel de medici și unități medicale nu doar de aici, ci și din alte orașe. Nu e plăcut, dar e necesar mai ales atunci când vrei să ai grijă de sănătatea ta și a celor de lângă tine. Unii sunt foarte umani, poate chiar exagerat de umani, alții mai puțin. Însă chiar toți sunt oameni care lucrează sub o presiune teribilă. Nu au cum să-și ia toți pacienții în brațe, nu au cum să nu lase pe nimeni să nu aștepte în fața cabinetului mai ales atunci când nu este cazul de o urgență și nu au cum să nu obosească mai ales atunci când betegii, nu toți desigur, agitați probabil din cauza bolii, vin cu fel de fel de lecții despre cum să fie tratați. Zilele trecute am ajuns din nou la o unitate spitalicească. A trebuit să aștept puțin până am intrat la consultație. Am ajuns mai repede pentru că așa sunt eu. Nu îmi place să aștept și, la rândul meu, mă gândesc  să nu îi pun pe alții în aceeași situație de a aștepta după mine. Nu e plăcut, pentru că timpul e prețios pentru toată lumea. Am luat loc pe scaun și mă uitam în jur. Erau vreo șase-șapte persoane. Toate așteptau cu nerăbdare să intre. Unii pacienți mai schițau câte un zâmbet în colțul gurii, alții dădeau cu piciorul în podea plini de nerăbdare, însă nimeni n-a rămas pe dinafară. O doamnă, cel puțin așa părea, destul de agitată, tradată de gesturile pe care le făcea, n-a mai avut răbdare și a dat buluc pe ușa cabinetului, deși înăutru se afla un pacient. „Vă rog să așteptați. Urmați și dumeavoastră ”, se auzise o voce din interior care nu prea i-a încântat auzul. A ieșit trântind ușa. Peste câteva minute i-a venit rândul. A intrat, n-a stat mult și a ieșit la fel de nemulțumită. Impulsivă își băga actele-n geantă în timp ce repeta într-una „ăștia habar n-au”. Mi-aș fi dorit să o abordez să o întreb ce o nemulțumește, dar am renunțat. Am renunțat pentru că n-am vrut să-i dau „apă la moară”, să facă circ pe holul clinicii. O vedeam în stare. Acolo vin oameni care au nevoie în cele mai multe cazuri de liniște, înțelegere și calm, dar din păcate vin și oameni care au impresia că boala lor e cea mai gravă, iar medicii trebuie să-i ia în brațe. Nu, nu e așa! Și medicii sunt oameni și având zilnic astfel de pacienți nu pot fi lapte și miere. Uzura își spune cuvântul, la fel și lipsa educației. Din fericire trăim într-o societate în care putem alege, iar înainte de „a da cu tifla” și a generaliza e bine să fim temperați. Cu impulsivitate nu vom rezolva nimic. Să nu uităm, putem alege: medicul, spitalul, asistentul… . Chiar avem de unde, credeți-mă!